Lumea mea e simpla…

…about me

Etapa 11. Borealy: Daruim emotii prin cadouri deosebite

pe 28 Octombrie 2012

Copilaria este perioada pe care o purtam in suflet cu mandrie si de care ne aducem aminte cu multa placere, ca de borcanul de dulceata pe care il ascundea bunica de noi. In acele vremuri se leagau cele mai trainice si cele mai profunde relatii. Eu am crescut intr-un sat de munte, unde casele sunt atat de rare incat vorbesti si cu codru ca sa treaca vremea mai repede. Chiar si asa, acolo am cunoscut-o pe Ana, o fata simpla ca si numele pe care-l poarta. Ne-am inteles atat de bine, chiar din prima clipa in care ne-am vazut. S-a asezat langa mine in banca cu o blandete necaracteristica acelei zone de munte. Era o fata manierata, tacticoasa, vedeam la ea tot ce stiam eu despre fetele de oras.
Ne placea sa ne jucam in curtea bisericii. Stiam fiecare cotlon, fiecare scandura ce defect are, asteptam ca preotul sa treaca pe acolo si sa ne imparta cate o prajitura. Acum ii duc dorul chiar si celei cu morcovi. Locasul acela sfant vechi de trei secole, da trei secole, a fost partas la toate planurile le care ni le faceam impreuna. Am urmat aceasi scoala, acelasi liceu, am impartasit aceasi pasiune pentru sport si chiar si pentru un baiat. Niciodata nu ne-am certat si toate poznele le faceam din priviri. Stiam fiecare infim gest ce vrea sa spuna. In cantontamente ne ajuta foarte mult acest lucru si lucrand impreuna, adversarii nu aflau care va fi urmatoarea noastra miscare. Sportul educa un om, il face mai responsabil si il invata sa aiba incredere in coechipierul sau. Il invata ca trebuie sa lupte ca eforturile sale sa fie rasplatite. Ne dezvoltasem frumos, armonios si lumea ne admira. Dupa fiecare meci important ne duceam la parintele nostru spiritul. Acolo era locul nostru de intalnire.
Ziua se prevestea a fi una cu ploi torentiale. Nimic nu statea in calea noastra pentru a ne intalnii. Eu am ajuns inainte si am profitat de timp si am spalat geamurile la biserica. Cum frecam eu acolo am vazut o fata intr-un carucior care venea la biserica. Nu era o imagine familiara. Uimirea a fost imensa, cand am realizat ca Ana era. Nu am avut puterea sa o intreb ce se intamplase, imi era frica de raspunsul ei. Mi-a intins mana si acolo erau doua cruciulite din lemn. Erau plamadite de ea.
– Nu plange, tu trebuie sa duci visul noastru pana pa capat. Dumnezeu si Maica Domnului te vor avea in paza.
– Nu, nu, nu… nu asa (si lacrimile curgeau siroaie pe obrajii mei).
– Voi fi acolo mereu. Mi-a intins cruciulita mea si am ramas acolo ore in sir.
Vroiam sa o fac sa fie mandra de mine, sa duc visul pana la capat. La inceput imi pierdeam concentrarea cand imi aduceam aminte de imaginea ei in carucior, dar apoi spuneam ca nu asa vrea sa ma vada. Sarutam cu sfintenie cruciulita si lucram cu mai multa forta ca niciodata. Eforurile se vedeau, contractele veneau si ele, dar nu in Romania. Am ales calea strainatatii pentru realizare si astfel am cunoscut persoane din diferite domenii, oameni care mi-au devenit prieteni si unul chiar sot. Trecusera mai bine de 10 ani de cand nu mai calcasem in satul natal. Sufletul imi era plin de emotie si parca nu imi mai gaseam locul. Ana era in centrul atentiei mele si trebuia sa ii aduc ceva. Ii cumparasem atatea lucruri, dar se pare ca in Romania inca se mai fura bagajele din aeroport. Nu putea sa ii spun asa ceva si trebuia sa caut in online, ceva repede si sigur.
Cruciulita ei m-a insotit peste tot si mi-a purtat noroc. Acum e randul meu sa ii aduc ceva asemanator. Si am gasit Cercei Angel. Descrierea lor m-a cucerit si deja o vedeam cum ii poarta cu mandrie. Acesti cercei definau perfect intreaga personalitate a ei: delicatetea, sensibilitatea, stracucirea ei din ochi, toate le regaseam aici. Vroiam sa ii cresc suspansul, ca inainte de anuntarea castigatorilor, cand ma strangea de mana de nu o mai simteam. De unde sa o iau, eu nu mai cunosc nici un magazin… si gandul nu am apucat sa il termin. In timp ce studiam cerceii am observat ca vor venii ambalati intr-o cutie de lux, serviciu complet.
Ajunsa in sat, am facut prima oprire la biserica. Spre surprinderea mea preotul mai traia. L-am imbratisat ca pe tata si am pus cu el la cale un plan. Vroiam sa o cheme pe Ana la biserica, mai departe ma ocup eu.
Am asezat cutia frumos colorata (in culorile echipei la care jucam, avea colturile perfecte, fundita bine facuta, era de o finete incredibila), pe o buturuga si m-am urcat in clopolnita. Am asteptat acolo pana a venit Ana. Eram surprinsa sa o vad mergand in baston si s-a oprit in fata cutiei. Preotul a indemnat-o sa o deschida. Ii era mila sa descafa acel superb ambalaj. Cand a dat ochii de cercei si a inceput sa strige: Unde e? Unde e? Vreau sa o vad! Nu am rezistat si am coborat. A lasat bastonul si a mers pana la mine. Erau primii pasi de la accident fara ajutor. Vorbele ni s-au blocat in gat, siluetele de ingeri i le-am asezat frumos la locul lor. Totul era .. boreali.
Biserica din sat chiar exista (304 ani), ieri am trecut pe acolo si totul e ca acum… multi ani.
Superblog 2012 – Etapa 11

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: