Lumea mea e simpla…

…about me

Etapa 12. TMI: Echilibrul dintre serviciu si viata extraprofesionala

Ora 17. Tatal ajunge acasa de la munca. vcsaruta sotia si apoi sta cu ea de vorba ore intregi. In tot acest timp tine mana burta ei, doar sa surpinda miscarile copilului. Adoarme in aceasta pozitie si se vede cat de relaxat e. Pe fata lui mai apare cat un zambet larg, probabil viseaza ca se joaca cu fetita lui.
Dupa 3 ani. Ora 19. Tatal ajunge acasa. Se aseaza la birou si isi deschide cateva dosare ca sa puna la punct ultimile detalii in legatura cu proiectele ce trebuie sa le predea. Fetita se uita pe furis la tatal sau. Ar vrea sa stea la picioarele lui si sa se joace sub birou, dar a invatat ca tata trebuie sa munceasca. Nu l-as deranja deloc, se gandeste ea, dar vocea mamei ii repeta cuvintele pe care ea le stia deja.
Dupa inca 7 ani. Ora 21. Tatal ajunge acasa. Se aseaza la birou, isi toarna un digestiv si priveste in gol. Nu si-a mai vazut fetita de cateva zile, doar cateva secunde inainte sa adoarma. Fetita ii ascunde problemele pe care le are pentru ca il considera un strain. Sunt doi straini, chiar daca locuiesc in aceasi casa. Crisparea ii brazdeaza fata.
Intrebarea pe care si-o pune tatal acum: se merita sa muncesti atat de mult, daca nu poti sa te bucuri de familia ta? Oare nu a pierdut prea multi ani din viata fetitei sale? Multi oameni au uitat cum e sa petreci o zi in parc dupa programul de la munca, sa iti scoti copilul la o plimbare cu bicileta, sa il duci la un teatru cu papusi si multe lucruri pe care parintii nostrii le faceau cu noi. Ei stiu doar ca programul de lucru s-a marit o data cu trecerea anilor si cand nu ti-l mareste seful, ti-l maresti singur. Subiectul meu, tatal, a avut norocul ca a facut un copil pe vremea cand programul de lucru era unul normal. Refuza sa se gandeasca cum ar fi stat situatia daca nu ar fi avut fetita. Azi e ziua in care el va spune: am timp si vreau. Gandul lui se indreapta catre comoara sa pe care acum vrea sa o cunoasca. Si-a vazut fetita cand a facut primii pasi? A fost acolo, sa o scuture, cand a cazut? A fost alaturi de ea cand invata sa citeasca si sa scrie? Raspunsul la aceste intrebari si la multe altele este NU. Atunci de ce sa lucrezi pana la epuizare daca nu poti sa fi alaturi de adevaratele comori ale vietii ? Sanatatea si-o neglijase de multe ori, familia la fel si acum cand se uita in urma nu vedea decat un mare gol, parca se afla pe marginea unei prapastii. Nici macar fizic nu ii placea cum arata, kilogramele in plus fara numar si la banii pe care ii castiga si fi putut sa aibe un aspect impecabil… Am timp si vreau, acestea erau cuvintele pe care le repeta acum cu sfintenie.
Pentru mine lucrurile sunt ca pe vremea bunicii, daca nu chiar mai bine. Am un program de lucru pe care il respect cu sfintenie si cand ajung acasa nu las ca actele de la munca sa imi invadeze biroul. Problemele de serviciu pot astepta pana a doua zi, familia mea nu. Viata mea extraprofesionala mi-o dedic placerilor si cate am… Imi place sa ma plimb cu bicicleta prin padure, sa descopar fiecare poteca unde duce si sa ajung in mijlocul padurii, acolo unde rar ajunge picior de om. Imi place sa am grija de corpul meu. In momentele in care ma privesc in oglinda sa fiu mandra de trecerea anilor. Atunci cand eu sunt multumita de mine si de reusitele mele, acest lucru se va vedea si in energia pe care o am a doua zi la munca. In cazul in care as invada spatiul personal cu probleme de serviciu, randamentul meu ar fi unul injumatatit si starea sufleteasca ar avea cel mai mult de suferit. Nu trebuie sa lasam ca lucrurile sa se amestece intre ele. Personal nu inteleg de ce oamenii isi iau telefonul de serviciu acasa. Singuri si neobligati de nimeni isi baga problemele in casa si trebuie sa le serveasca pe urma. After work trebuie sa facem acele lucruri care ne induc o stare de beatitudine, de armonie interioara. Lucrez cu spor cand am aceasta stare si cand nu o am… o caut. Ceea ce caut in fiecare zi dupa orele petrecute la munca sunt acele lucruri care ma reincarca cu energie. Eu niciodata nu am fost de acord ca seful sa imi stabileasca mie programul: cand am voie sa mananc, cand am voie sa imi iau pauza. Eu singura stiu ce capacitati de munca am in aceea zi si daca trebuie sau nu sa mananc. E ca si cum seful m-ar trimite in concediu fara sa vreau. Asta nu se poate. Concediile sunt acele perioade in care trebuie sa imi fac revizia de la cap la coada, intr-un mod mult mai serios.
De multe ori tatal lua pozitia de drept in fata sefului si executa tot ce facea, cu pretul de a-si omori timpul pe care trebuia sa il petreaca cu familia sa. Comunicarea, chiar si cu superiorii este importanta. Toate sacrificiile pe care le faci pentru ei, niciodata nu vor fi platite pentru ca timpul nu se mai intoarce oricat de prieten ne este el. Seful are stilul acela de a ne transmite starea de urgenta, chiar si cand cere un pahar cu apa. In viata trebuie sa cantarim bine situatiile si sa le punem intr-un top personal. Daca ar fi aflat de cursul Time Management de la TMI Romania nu ar fi pierdut atatia ani frumosi din viata ficei sale. Acum, dupa absolvirea lui si-a aranjat casa, sufletul, principiile in functie de prioritate.
Cele doua vieti ale omului (prifesionala si extraprofesionala) nu trebuie sa se amestece intre ele si daca tu nu esti multumit cu tine si de tine, acest lucru se va observa si la munca si degeaba stai peste program ca lucrurile nu vor fi terminate la timp.
Propunerile pe care ni le facem le vom duce la bun sfarsit, ne vom tine de ele doar daca ele sunt cu adevarat importante pentru noi si cu trecea timpului ne va fi mai greu sa le incalcam. Cu o programare bine organizata vom observa ca ne va ramane timp liber si expresia nu am timp va fi data uitarii. Timpul este aliatul tau si este alaturi de tine, nu lupta impotriva ta.

Anunțuri
Lasă un comentariu »

Etapa 11. Borealy: Daruim emotii prin cadouri deosebite

Copilaria este perioada pe care o purtam in suflet cu mandrie si de care ne aducem aminte cu multa placere, ca de borcanul de dulceata pe care il ascundea bunica de noi. In acele vremuri se leagau cele mai trainice si cele mai profunde relatii. Eu am crescut intr-un sat de munte, unde casele sunt atat de rare incat vorbesti si cu codru ca sa treaca vremea mai repede. Chiar si asa, acolo am cunoscut-o pe Ana, o fata simpla ca si numele pe care-l poarta. Ne-am inteles atat de bine, chiar din prima clipa in care ne-am vazut. S-a asezat langa mine in banca cu o blandete necaracteristica acelei zone de munte. Era o fata manierata, tacticoasa, vedeam la ea tot ce stiam eu despre fetele de oras.
Ne placea sa ne jucam in curtea bisericii. Stiam fiecare cotlon, fiecare scandura ce defect are, asteptam ca preotul sa treaca pe acolo si sa ne imparta cate o prajitura. Acum ii duc dorul chiar si celei cu morcovi. Locasul acela sfant vechi de trei secole, da trei secole, a fost partas la toate planurile le care ni le faceam impreuna. Am urmat aceasi scoala, acelasi liceu, am impartasit aceasi pasiune pentru sport si chiar si pentru un baiat. Niciodata nu ne-am certat si toate poznele le faceam din priviri. Stiam fiecare infim gest ce vrea sa spuna. In cantontamente ne ajuta foarte mult acest lucru si lucrand impreuna, adversarii nu aflau care va fi urmatoarea noastra miscare. Sportul educa un om, il face mai responsabil si il invata sa aiba incredere in coechipierul sau. Il invata ca trebuie sa lupte ca eforturile sale sa fie rasplatite. Ne dezvoltasem frumos, armonios si lumea ne admira. Dupa fiecare meci important ne duceam la parintele nostru spiritul. Acolo era locul nostru de intalnire.
Ziua se prevestea a fi una cu ploi torentiale. Nimic nu statea in calea noastra pentru a ne intalnii. Eu am ajuns inainte si am profitat de timp si am spalat geamurile la biserica. Cum frecam eu acolo am vazut o fata intr-un carucior care venea la biserica. Nu era o imagine familiara. Uimirea a fost imensa, cand am realizat ca Ana era. Nu am avut puterea sa o intreb ce se intamplase, imi era frica de raspunsul ei. Mi-a intins mana si acolo erau doua cruciulite din lemn. Erau plamadite de ea.
– Nu plange, tu trebuie sa duci visul noastru pana pa capat. Dumnezeu si Maica Domnului te vor avea in paza.
– Nu, nu, nu… nu asa (si lacrimile curgeau siroaie pe obrajii mei).
– Voi fi acolo mereu. Mi-a intins cruciulita mea si am ramas acolo ore in sir.
Vroiam sa o fac sa fie mandra de mine, sa duc visul pana la capat. La inceput imi pierdeam concentrarea cand imi aduceam aminte de imaginea ei in carucior, dar apoi spuneam ca nu asa vrea sa ma vada. Sarutam cu sfintenie cruciulita si lucram cu mai multa forta ca niciodata. Eforurile se vedeau, contractele veneau si ele, dar nu in Romania. Am ales calea strainatatii pentru realizare si astfel am cunoscut persoane din diferite domenii, oameni care mi-au devenit prieteni si unul chiar sot. Trecusera mai bine de 10 ani de cand nu mai calcasem in satul natal. Sufletul imi era plin de emotie si parca nu imi mai gaseam locul. Ana era in centrul atentiei mele si trebuia sa ii aduc ceva. Ii cumparasem atatea lucruri, dar se pare ca in Romania inca se mai fura bagajele din aeroport. Nu putea sa ii spun asa ceva si trebuia sa caut in online, ceva repede si sigur.
Cruciulita ei m-a insotit peste tot si mi-a purtat noroc. Acum e randul meu sa ii aduc ceva asemanator. Si am gasit Cercei Angel. Descrierea lor m-a cucerit si deja o vedeam cum ii poarta cu mandrie. Acesti cercei definau perfect intreaga personalitate a ei: delicatetea, sensibilitatea, stracucirea ei din ochi, toate le regaseam aici. Vroiam sa ii cresc suspansul, ca inainte de anuntarea castigatorilor, cand ma strangea de mana de nu o mai simteam. De unde sa o iau, eu nu mai cunosc nici un magazin… si gandul nu am apucat sa il termin. In timp ce studiam cerceii am observat ca vor venii ambalati intr-o cutie de lux, serviciu complet.
Ajunsa in sat, am facut prima oprire la biserica. Spre surprinderea mea preotul mai traia. L-am imbratisat ca pe tata si am pus cu el la cale un plan. Vroiam sa o cheme pe Ana la biserica, mai departe ma ocup eu.
Am asezat cutia frumos colorata (in culorile echipei la care jucam, avea colturile perfecte, fundita bine facuta, era de o finete incredibila), pe o buturuga si m-am urcat in clopolnita. Am asteptat acolo pana a venit Ana. Eram surprinsa sa o vad mergand in baston si s-a oprit in fata cutiei. Preotul a indemnat-o sa o deschida. Ii era mila sa descafa acel superb ambalaj. Cand a dat ochii de cercei si a inceput sa strige: Unde e? Unde e? Vreau sa o vad! Nu am rezistat si am coborat. A lasat bastonul si a mers pana la mine. Erau primii pasi de la accident fara ajutor. Vorbele ni s-au blocat in gat, siluetele de ingeri i le-am asezat frumos la locul lor. Totul era .. boreali.
Biserica din sat chiar exista (304 ani), ieri am trecut pe acolo si totul e ca acum… multi ani.
Superblog 2012 – Etapa 11

Lasă un comentariu »

Etapa 10. Edimax: Stii tot ce misca!

Sa lucrezi intr-un mediu in care te simti confortabil, este o mare realizare. Am auzit multe cunontstiinte care veneau la mine si se plangeau de sefi. Uneori nu intelegeam cum pot sa lucreze in acest mediu daunator. Eu am fost ceva mai norocoasa si am acelasi job de cand am iesit pe salariu. Faptul ca lucrez la stat nu m-a ocolit nici pe mine deciziile luate de guvernanti. Posturile s-au blocat, o parte din angajati au iesit la pensie si ceilalti au mostenit un volum nou de munca. Mie mi-a revenit sa ii tin locul secretarei cand lipseste. Decizia nu m-a bucurat deloc pentru ca eu lucrasem pana atunci intr-un birou in care singura persoana cu care interactionam era calculatorul meu si acum il schimbam cu managerul, cu juristul si cu alte persoane pe care le stiam doar vizual.

Nu ma simteam deloc bine in noul rol, dar trebuia sa ii fac fata. In camera de langa secretariat se tin toate actele si cand e ceva ma duc sa le iau de acolo. Ma invatase in ce dosare am voie sa umblu, in ce dosare scrie numai ea, ce trebuie sa inregistrez, tot. In momentele in care eram lasata sa lucrez asa cum ma invatase era totul ok, in momentul in care o alta persoana vroia sa ma ajute, ma incurca si imi era foarte greu sa ii spun sa ma lase pe mine sa le fac in ritmul meu. Azi o ora, maine doua pana a trebuit sa stau cate o zi acolo. Uneori parca imi dispareau actele. Eu le puneam la locul lor si cand reveneam peste ceva timp nu le mai gaseam. De fiecare data intrebam persoanele de acolo daca stiu ceva de ele, dar imi raspundeau ca sunt mica si ca uit unde le pun. Ma simteam foarte prost, chiar plangeam dupa ce plecau de nervi si ca prin minume ele apareau dupa ceva timp. Dupa fiecare zi petrecuta acolo ii povesteam secretarei ce facusem si ce patisem in ziua respectiva si ii spuneam ca ar fi bine sa gaseasca pe altcineva. Ea era foarte linistita de cate ori ii spuneam eu aceste lucruri. Imi punea o mana pe umar si imi spunea cu o liniste incredibila: Te vei obijnui, asta nu e nimic. … Cum putea sa fie asa de calma? Nu imi explicam starea ei.

Lunile treceau si relatia mea cu ea a devenit una destul de apropiata si imi povestea acum lucruri din interiorul institutiei la care nu m-as fi gandit niciodata si nu numai. Uneori era atat de absorbita de iphone-ul ei incat vorbeam singura. Ii placea sa il butoneze si din cand in cand ii aparea un zambet in coltul gurii. De fiecare data ma intrebam la ce se uita cu asa interes, dar stiam ca imi va spune ea daca trebuie sa stiu.
Intr-o zi ma cheama la ea cu o voce grava. Ma intreaba, sa nu zic tipa, unde e dosarul de licitatii. Uimita de atitudinea ei, mai mult decat de intrebare, i-am spus ca nu stiu. Se uita la mine cu mainile puse in sold si dupa 2-3 minute rade, rade cu o pofta de nu mai stiam ce sa cred. Se indreapta catre mine si imi arata iphone-ul ei.
– Pentru ca au trecut luni de cand esti aici si pentru ca sunt multumita de tine, e timpul sa mai aflii ceva. Hai sa mergem alaturi sa iti arat ceva.
Ajunse acolo se uita la mine cateva secunde si imi povesteste pataniile ei cu dosarele institutiei. Patea la fel ca mine si nu, nu era necuratu care se juca pe acolo.
– Lucrez aici de mai multi ani decat ai tu si stiu fiecare foaie unde e. Disparitia unui dosar, apoi al altuia mi s-au partut asa de ciudat incat am vorbit cu managerul si l-am rugat sa punem camera IP Edimax IC-7100 pe care am amplasat-o intr-un loc ferit de ochii celor care intra aici. Asa am descoperit ca fosta directoare sufera dupa functie si cauta nod in papura. Trebuie sa ai mare grija cu aceasta femeie. Niciodata nu va recunoaste dar aici (moment in care ridica iphon-ul) este dovada. Plug-n-View este cel care ma ajuta sa am totul sub control ajutat, desigur, de EdiView.
Nu imi venea sa cred, dar acum multe ganduri mi s-au luminat.
– Pot sa am si eu acces la inregistrari cand tu nu esti? Dar, eu nu am un iphone…
– Desigur. Poti sa le primesti pe email. Cu timpul vei vrea sa ai control suprem asupra actelor si atunci iti vei achizitiona unul. Cu putin noroc, seara vei avea parte de cate un film nou si asa vezi si ce vorbesc oamenii pe la spatele tau si uneori mai prinzi si scene interzise copiilor.
– Ups, suna interesant.. Acum, stiu tot ce misca. Acesta este ochiul secret al secretarei.

Superblog 2012 – Etapa 10

Lasă un comentariu »

Etapa 9. Aventuria. Si esti bun de drum

Tu stii sa mergi pe bicicleta? Pana nu demult, raspunsul meu era nu. Incepeam sa spun ca am undeva intre 25 si 30 de ani si ca nu mai invat eu acum. Pana intr-o zi, cand am auzit doua persoane vorbind de o plimbare prin padure si vorbeau de beneficiile pe care le aduce corpului, atat cele legate de sanatate cat si cele legate de tonifierea muschilor. Discutia lor a aprins un beculet in mintea mea. Am ajuns acasa si citit n articole despre acest sport care prinde viata din ce in ce mai mult. Acesta a fost inceputul meu.
Anul trecut paseam pe pamant francez pentru prima data, mai exact pe insula Ill de Re, France. Este o insula care are 11 km lungime si 4 km latime. Sa parcurgi aceasta insula cu masina este un mare pacat. Nu ai timp sa iei pulsul locului la adevarata lui valoare. Centre de inchiriat bicicleta gasesti la tot pasul. Au o traditie in ceea ce priveste acest sport: de la piste construite pe ambele sensuri la un metru de strada principala, la locuri de parcat, la respectul pe care ti-l ofera soferii cand trebuie sa traversezi strada. Zilele petrecute acolo mi-au intrat in sange. Cu toata inima spun, ca mi-ar placea sa ma reintorc acolo, dar pe timp de criza cel mai bine se vinde turismul romanesc. Asa ca anul acesta am stat cuminte la mine in tara. Bucurestiul nu reprezinta pentru mine in punct turistic, dar il vizitez din cand in cand. De ce? Simplu. Soacra trebuie sa satisfaca poftele nurorii daca vrea sa isi vada baiatul mai des. Prin urmare, ne-a cumparat cate o bicicleta si acum facem trasee in jurul Bucurestiului ori de cate ori avem ocazia.
In urma unei provocari lansate de doua fete plimbarete (Narcisa si Loredana), am descoperit un traseu ideal pentru cei care vor sa parcurga un traseu ceva mai lung: Bucuresti – Popesti Leordeni – Dobreni – Campurelu – Colibasi – Gostinari – podul peste Arges – Comana – Bucuresti. In acest traseu punctele de vizitat sunt la Dobreni – ruinele Curtii Boieresti, la Gostinari – Biserica Schitului Barbu Belu si la Comana – Manastira Comana. Parcurgerea pontoanelor din lemn din Parcul Natural Comana constituie o experienta memorabila.
Zilele calduroase de vara te imping catre munte, acolo aerul este prielnic cu pielea mea si pot sa ma bucur pe deplin de bicicleta. Problema care se pune este cum duc eu bicla pana acolo, ca la noi nu sunt centre de inchiriat biciclete peste tot. Sa pedalez pe distanta Pitesti – munte, in niciun caz. As fi prea obosita cand as ajunge si nu acesta este obiectivul meu. Imediat m-am dus cu gandul la suporti de bicicleta, implicit la Aventuria.ro, cei pe care ii cunoscusem in urma cu un an (tot) la SuperBlog. Am intrat pe site si le-am studiat ofertele. Cea mai potrivita pentru mine, pentru bicicletele mele si pentru masina mea este Suport de bicicleta Thule ProRide 591. Pretul total pentru bicicletele mele a fost de 170 lei (cu transport inclus). Initial am crezut ca o sa avem cateva dificultati in a instala suportii pe masina, dar cu ajutorul filmuletului atasat la acest serviciu totul a decurs foarte bine.

Cu suportii instalati, cu buna dispozitie in vene am plecat la drum… si am ajuns. De ar fi sa va povestesc ce sentazii am avut cand rupeam capul la bicicleta prin unele curbe, ar trebui sa va dau o portie de adrenalina extra. Reteta ideala pentru o escapada din monotonul cotidian.
Cand un serviciu ma multumeste pe deplin, eu revin la ea. La anul voi alege un alt traseu si pretul de data aceasta va fi mai mic cu 100 lei datorita unui voucher pe care il am de la ei, primit cu alta ocazie. Pana atunci va invit la Argeş Autumn Race – 4 noiembrie 2012. In padurea Trivale, care este la o aruncatura de bat de blocul meu, se va petrece acest eveniment.
Un om celebru spunea asa: „Viata este ca mersul pe bicicleta. Pentru a-ti mentine echilibrul trebuie sa continui sa mergi inainte.”
Aventuria.ro ai accesat si esti bun de drum.
Superblog 2012 – Etapa 9

Lasă un comentariu »

Etapa 8. COTY: Press to Play cu Playboy VIP!

Sa ma nasc intr-o familie saraca a fost cel mai frumos lucru care mi s-a putut intampla. Oricat de multe probleme am avea, in aceasta lume sunt persoane cu probleme mult mai mari decat ale noastre. Timpul liber pe care il am, il petrec la cantina sociala din oras. Acolo am intalnit oameni care au ajutat oameni si acum intind si ei o mana sa fie, desigur, ajutati. De eram o fata de bani gata, cu siguranta nu m-ar fi interesat acest aspect al vietii.
[…] Era o zi de vara torida si se facea ora cand oamenii trebuiau sa vina la masa. Ochii mei cazusera pe o revista cand administratorul a venit si m-a anuntat ca azi a venit un domn tanar sa ne ajute si mi l-a aratat, era la 5 de metrii de noi. Avea ochii caprui, migdalati si o privire patranzatoare ajutata si de sprancenele bine conturate. Nu era un om oarecare, lucru care reiesea si din hainele pe care le purta: o pereche de pantaloni din doc subtire si o camasa cu imprimeu gingham care avea mansetele suflecate pana la plica cotului. Intre timp se apropiase de noi, a intins mana si s-a prezentat „Dragos”. Am facut acelasi lucru, doar ca in acel moment privirile noastre s-au intalnit. Nu am mai auzit nimic din ce mai spunea administratorul, nici macar ticaitul enervant al ceasului din perete nu il mai sesizam. Parca totul se oprise in jurul nostru. Timp de cateva secunde ne-am uitat unul la celalalt si zambeam larg. Cand m-am trezit la realitate mi-am retras mana brusc din mana lui si mi-am facut de lucru. Cat de mult visasem sa il intalnesc, sa simt cum bratele lui vanjoase cuprind trupul meu fragil, sa…. Era omul despre care imi placea sa citesc, sa il admir si sa il sustin in actiunile sale de caritate pe care le face. Era Dragos Bucurenci si acum regretam timiditatea mea care imi spulbera orice vis. Pe parcursul zilei am evitat total sa ne mai intalnim privirile. Era vizibil ca prezenta lui trezea in mine sentimente despre care citisem in romanele lui Jose Donoso. La sfarsitult programului, m-a prins de mana in care mi-a pus un plic si a plecat. Realizase freamatul meu interior si nu vroia sa puna paie de foc.
M-am asezat pe o bancuta din parcul de vis-à-vis. Lumina slaba a felinarului mi-a fost martora cand am vazut ca in plic era o invitatie la o petrecere. Imi rezervase si o limuzina care avea sa vina sa ma ia la orele 22. De unde imi stia adresa? Aceasta intrebare nu imi dadea pace, dar nu aveam timp acum de ea. Trebuia sa ajung sa imi cumpar un parfum, nu puteam sa apar acolo cu apa mea de colonie de pe vremea bunicii pe care o tineam in casa, langa icoana. O parfumerie era in drumul meu catre casa, vazusem in geam o reclama la un parfum nou si bannerul rula acum in fata mea: Press to play , Playboy VIP For Her. Ajunsa acasa cu parfumul in mana, l-am pus langa poza mamei.
Am deschis sifonierul ei si am ales o rochie neagra, simpla, vaporoasa cu o dunga alba imediat sub sani, decolteul era cat sa il faca sa isi doreasca mai mult si mai muuult.. , o pereche de pantofi in acelasi ton cu rochia si o poseta sub forma unui trandafir inflorit. Tinuta mea era gata, mi-am desprins parul si l-am lasat rebel pe spate, am aplicat parfum fix in locurile unde vazusem la mama: la artera carotida, la articulatia mainii si pe interiorul coapsei aproape de regiunea inghinala. Tinuta era gata cu accesorii cu tot, moment in care dau sa ma uit cat e ceasul. Nu am mai apucat sa duc gestul pana la capat pentru ca farurile unei masini s-au izbit puternic de geamul meu. Am coborat scarile si m-am uitat sa il intalnesc. Nu, nu era el, era un sofer grizonat, atent la miscarile mele. Mi-a intins mana ca sa am un punct de sprijin. Drumul pana la local a durat foarte putin, cunostea bine masina si experienta la volan si-a spus cuvantul. La coborare mi-a oferit din nou mana si mi-a spus „esti pe maini bune” si a plecat. Intru in local si vad rochii de la Armani, Dior, Gucci si alti designeri internationali, incepuse sa imi scada elanul, dar the show must go on mi-am spus, o scot eu cumva la capat cu ziaristii daca dau navala pe mine. Spre norocul meu aveau alt obiectiv de fotografiat, decat o persoana no name ca mine. Un chelner ma serveste cu un pahar de sampanie. Imi spun sa gust putin, moment in care las putin capul pe spate si il vad, era acolo, in fata mea, intr-un costum impecabil, cu o camasa de un alb imaculat, cravata putin deschisa la gat si.. da, era cu o domnita. Renunt sa mai gust sampania si ma indrept catre el.
– Am sosit, sper ca nu am intarziat. Ti-am adus un pahar de sampanie, dar vad ca deja ai unul. Moment in care un barbat ni se alatura. Este prietenul sau din copilarie, George Buhnici. Vedeam cu coada ochiului cum femeia cu care era se simte stanjenita de prezenta mea si isi dadea coate cu George, incercand sa afle cine sunt. Am prins un moment cand George scoate noul Iphone5 si incepe sa il butoneze, il iau de mana pe Dragos si il duc intr-un separeu mult mai linistit.
– Cunosti bine localul si noua ta atitudine ma innebuneste. De la rochia asta superba ti se trage sau.. azi jucai teatru?
Privirea lui se indreapta catre decolteul meu, pupilele i se dilata. Il vad cum se musca usor de buza de jos si mana imi mangaie glezna urcand si tot urcand… In acel moment ma ridic de pe scaun si ma indrept catre terasa. Cu o miscare delicata dar fulgeratoare ma face prizoniera lui tinandu-ma captiva in bratele lui, cele la care visasem de atatea ori… Mi-am spus: inca nu, e prea usor, e prea devreme. Imi continui drumul pana pe terasa pentru ca simteam ca atmosfera se va incarca tot mai mult.
– Azi eram o copila, acum sunt o femeie stapana pe situatie si mai ales stie ce vrea. Timiditatea are si ea leacul ei.
Imi pune un deget pe buze, se plimba pe conturul lor. Ma tintuieste cu privirea si imi cuprinde mana. O aduce catre buzele lui mari si rosii de ardoare. Imi saruta degetele, mi le dezmiarda, rasuflarea lui e tot mai grea. O adiere de vant rece ma face sa imi imping corpul in al lui, moment in care nurii se intaresc parca anticipand ce va urma. Isi infige mainile in parul meu si trage usor capul intr-o parte. Ma saruta puternic pe gand, nurii ii raspund. Imi cuprinde sanii cu mainile si ii framanta cu o blandete care trezeste in mine o mare dorinta. Inca nu, e prea usor, e prea devreme. Incearca sa ma sarute. Buzele mele le-a ocolit pe ale lui in semn de refuz. Ma saruta din nou pe gat si mana lui dreapta imi mangaie coapsa interna. Acest gest al lui imi smulge un geamat usor. Vroiam sa mai prelungesc aceasta agonie a placerii, dar coapsele mele l-a rugat sa nu se opreasca si sa avanseze pana la tinta delicata. Pielea imi era acum acoperita de o pelicula fina de sudoare. Eram epuizata… L-am privit in ochi si mi-a raspuns. „Sunt al tau, nu mai plec”. Unde sa pleci imi venea sa il intreb, nu am avut forta necesara. S-a cuibarit la pieptul meu voluptos din care nu si-a mai scos capul pana nu am ajuns acasa la el. M-a trecut pragul in brate, m-a asezat pe pat. Usa a ramas semi-deschisa.. Ce a urmat e personal.
Zorii zilei au patruns prin draperia groasa si un miros de lapte proaspat fiert m-a trezit. Era el, cu parul ravasit. S-a aplecat si m-a sarutat. Telefonul incepuse sa sune in camera alaturata. Se scuza si se duce sa raspunda. Profit de moment ca sa studiez locul unde ma aflam. Pe noptiera era un bilet de vion rupt. Curiozitatea ma impinge si-l refac. Era un bilet fara retur pe numele lui, destinatia Africa de Sud. Vorbele lui de aseara incepusera sa le lege in mintea mea. Am intrat brusc in camera unde vorbea la telefon si a urmat o doua runda acolo pe covor. Cu o ultima suflare ma intreaba: cu ce parfum te dai ? Sa ii raspund… ?

(Inca se mai vad cateva urme fine pe spate, dar peste noua luni se va vedea dovada vie a acestor 24 de ore. Cine s-a mai preocupat de contraceptie cand dorinta era la cote maxime?)
Superblog 2012 – Etapa 8

Lasă un comentariu »

Etapa 7. Delaco: Esti Fan Branza?

De esti mic, de esti mare, branza te insoteste si de nu o ai la tine. Hai sa iti spun si nu ma grabii. Pai, asta mic al lu` vecina de la parter, de doua luni doar, ai vazut ce alb branza e ? Mie nu mi-a venit sa cred si sa nu crezi ca l-a uitat in camera cand tatal lui dadea cu lavabila pe perete. Pe fratiorul lui l-ai vazut? E branza buna in burduf de caine. Acum ce sa ii faci, sa le traiasca branza, pardon copiii. Mare branza nu sunt nici parintii lor, ca de era unu ca Mitica, era vai si amar de ei. Eu prevad de pe acum ca se vor certa, ca doar frate frate, dar branza-i pe bani. Pe mine nimic nu ma mai mira la familia Branzoi, as spune ca este o familie zgarie – branza. Acum, eu stau ca prostu si ma gandesc, cum o arata apartamentul lor. Cred ca e burdsit cu branza. Pot sa bag mana in branza ca astia mici vor lua aparatul de fotografiat in mana si te vor pune sa spui „spune branza„, intr-o limba ca de branza. Apoi, de nu vor invata astia carte, nu vor face altceva decat sa taie branza la caini. Ca de, daca nu e mamaliga, e buna si branza, nu? Doar se trag din branza si nici batranii lor nu au facut nicio branza, iar seara la culcare, cu siguranta joaca si acum „branza sau font”.
Cum cazui eu asa pe felia mea de branza, foamea imi dadu tarcoale. Oare branza senior stie sa aleaga branza de zer? Ca tare buna ar fi acum cu putina ceapa si slanina de la Craciunul trecut. Sau parca vezi, ca astia mananca decat branza dietetica. De un lucru sunt sigura, ca pune pasiune in ea.
Eu trebuie sa imi iau la revedere de la voi ca am o foame de branza in mine de nu ma vad. Dar ce ma fac? Eu nu am decat branza albastra, cica asta-i la moda. Mucegaiul nu mai e indepartat ci consumat. Pana sa ajung la masa trebuie sa trec pe la madam branza, poate e gata rochia mea de branza, pentru balul de diseara. Sper sa nu o fi mancat-o, ca doar nu e Lady Branza.
Fan Branza ma declar si stii ceva? Foamea a trecut dupa atata branza sau m-am imbatat? De la tuica Banana, de la tuica Jamaica s-a ajuns la tuica Branza, cica-i asta-i pur romaneasca.
Sa scrii despre branza nu e chiar mare branza cum ar crede unii, este mare branza. Cheia succesurilor este branza (aka accentul). Sa aveti branza, mie imi este foame.
Superblog 2012 – Etapa 7

1 Comentariu »

Etapa 6. Azerty: Tu cum iti alegi laptopul potrivit?

Cu timpul am observat ca amintirile mele au capatat o culoare palida si cu greu imi mai aduc aminte unele lucruri. Sunt si cateva amintiri care sunt la fel de vii ca la inceput. Imi aduc foarte bine aminte cum vedeam oamenii ca isi lasa toate bunurile pe care le aveau la ei, la cei cu alba-neagra. Eu prefer sa las norocul sa vina la mine, nu sa ma duc eu la el. Am si eu mandria mea.
Inainte sa am primul calculator, am avut acasa o tastatura din care lipseau unele litere si tastam la ea ca sa invat unde sunt literele asezate. Tot tastand la stirba mea, m-am trezit cu calculatorul complet si intre timp fusese si ea la dentist. Ani multi au trecut si se facea vremea sa imi schimb calculatorul. In mintea mea se adunasera cateva notiuni noi: procesor, RAM, HDD, placa de baza, placa video… Nu le stiam in totalitate semnificatia, stiam doar ca trebuie sa le pun la un loc, sa aleg produsul de varf (sau aproape de varf) din categoria respectiva. Cu aceste notiuni am plecat la vanatoare. Primul magazin intalnit, in primul intrat. Povara de a-mi alege un laptop ma apasa atat de tare incat paream mai degraba un mosneag garbovit, decat o femeie la 20 si ceva de ani. Stiam doar ca muncisem luni bune ca sa strang banii respectivi si nu vroiam sa ii dau pe un laptop plapand.
In magazin m-am simtit agasata. Incerca sa imi vanda un laptop de varf. Adevarul e ca era la reducere, dar cu toata reducerea, pretul lui ardea la propriu orice buzunar. Ii mai adresam cate o intrebare ca sa imi fixez notiunile mai bine, asa cum vitamina C fixeaza fierul in corpul uman. I-am multumit cu un zambet larg si am parasit magazinul cu spatele drept, pieptul in fata si privirea inainte. Am plecat cu lectia invatata si stiam unde va fi noua mea oprire, acasa.
Ma asez eu batranul meu calculator si incep sa caut pe Google „oferte laptop„. Multe magazine online au inceput sa isi etaleze sub ochii mei oferte lor. Laptopul mi-l doream negru, clasic, discret, sa treaca neobservat. Asa nu o sa ma intrebe toti musafirii daca isi pot si eu verifica emailul de la mine. Carcasa trebuie sa fie prietenoasa cu geanta in care va sta, dar nu si cu amprentele mele. Prefer sa le las doar la politie, nu si pe carcasa laptopului.
In minutele petrecute in magazin am observat ca unele laptopuri au tastatura injumatatita, ei bine eu o vreau intreaga. Tastele numerile sa fie si aliniate ca la armata, dar si grupate ca la scoala (3 cat 3), cei de la ASUS iau spus tastatura Chiclet. Stiti acel ciocanel cu care ti se incearca reflexiile de la genunchi? Sper sa nu am nevoie de el si sa tastez cu usurinta ca altfel mie imi apar pitici pe creier.
Mie imi place sa imi salvez tot ce vrei si ce nu vrei si sper sa nu folosesc dvd-rw prea des, ca am facut la viata mea mii de cd-uri. Imi ajunge, vreau un HDD mare cat China (640 / 750 GB). Sa pun acolo toate amintirile mele si sa le car dupa mine. Asa ele vor ramane mereu viu colorate. Un hard mare cere si un display pe masura. Ce sa fac cu unul de 10? Unul cu o diagonala de 15.6 ar fi ideal. Display-ul trebuie sa aiba o rezolutie mare (1366 x 768 pixeli), sa vad si defectele pe care omul incearca sa le ascunda sub un make-up profesionist, ochiul soacrei iese la atac.
Imi place sa deschid totul, sa ma invart intre pagini pana uit de la care am plecat si la care am ajuns. Pentru acest lucru am nevoie de un procesor (punctul de plecare i3, punctul de sosire i7) si de un RAM pe masura, 6GB intra la fix, nu vreau sa moara cand imi e lumea mai draga. Prefer sa nu ma uit la greutatea lui, dar sa am aceste lucruri la un loc. Pot sa il car dupa mine si de ar avea 4 kg, fac fitness urban cu el. Dau toti bani din portofel stransi, dar sa ma mangaie pe suflet raportul dintre pret si calitate.
Aceasta este o poveste din viata mea. Detin un laptop ASUS cumparat de la magazinul Azerty de pe vremea cand bloggerii aruncau in ei cu vorbe grele. De ar fi sa il schimb, as cauta un laptop la promotie, tot la ei.
Superblog 2012 – Etapa 6

Lasă un comentariu »

Etapa 5. LuxuryGifts: Bijuteria care mi-a schimbat viata

Ce ne dorim de la aceasta viata? Oare care este limita puterilor noastre si la cate incercari ne va supune Dumnezeu? Oare nu ar trebui sa ii multumim si cand problemele dau navala in viata noastra? Cu siguranta El ne este alaturi, chiar daca noi nu vedem acest lucru.
Cand am pierdut persoana iubita, pentru care am incercat totul si cu toti banii de care dispuneam nu am putut sa o salvez, am inceput sa ma gandesc: „la ce imi folosesc daca nu o mai am pe ea alaturi”? Cate daruri ii cumparasem si nu a mai apucat sa le poarte, doar le privea si imi spunea ca a obosit si ca trebuie sa doarma. Dupa plecarea ei am devenit un om obsedat de munca. In clipele de repaus ma gandesc la ea, la fericirea care i se citea pe fata cand am cumparat casa. Adesea o surprindeam uitandu-se pe geam, la bijuteria de peste drum. Ochii ei ii asemanam adesea cu doua bujuterii cu cristale. Cel mai greu imi e acum de sarbatori, cand programul de lucru se intrerupe pentru cateva zile. Inconstient am inceput sa imi beau ceaiul in acelasi loc, unde statea ea si privea bijuteria. Vad atatea persoane care intra si ies fericite de acolo. Imi place sa fiu spectator la fericirea lor. Imi alinta si mie durerea, cel putin asa imi place sa cred. Am vazut si persoane masculine care ajung acolo si pleaca dezamagite ca nu au gasit modelul / marimea pe care il/o cauta. Zilele treceau si toate aveau acelasi program. Stiam deja cand e traficul cel mai mare in acel magazin, cand e bine sa vii la cumparaturi si invatasem si programul vanzatoarelor. Atentia mi-a fost atrasa de o femeie, subtire la trup, cu ochii plansi, cu mana tinuta strans la piept. A intrat in magazin si dupa o discutie cu vanzatoarea a intins o cutie pe care o tinea strans in mana. A primit niste bani pe ea si a plecat. Nu avea cum sa nu imi atraga atentia aceasta scena si mai ales ca figura ei imi era cunoscuta. Era aproape ora inchiderii si cand mi-am facut eu curaj sa ma duc sa vorbesc cu vanzatoarea, ea deja inchidea magazinul. Imi stia povestea si tot ce a putut sa imi spuna este ca a predat o bijuterie, avand nevoie de bani. La auzul cuvantului bani, ochii mei s-au umplut de lacrimi. Mi-a spus ca nu mai poate sa redeschisa magazinul acum, dar mi-a intins o hartie si a plecat. Am tinut aceea hartie pana am intrat in casa, abia atunci am citit biletelul. Era scris numele ei, cu adresa si numele bijteriei. Am deschis laptopul peste care se asezase praf. M-am gandit, oare e bine ce fac? O sa creada ca sunt un nebun. Mi-am certat gandul si am cautat un magazin online de bijuterii. Am gasit bijuteria pe care o predase, la luxurygifts.ro. Simteam ca sunt la o competitie de cros si trebuie sa castig. Am comandat bjuteria pe adresa ei si speram sa ajunga inainte de Craciun.
[…] Fulgii incepusera sa cada, dansau in aer si imi transimiteau o stare de liniste. Masina strivea sub rotile ei mari mii de fulgi care se asezasera pe asfalt. Motorul acum nu mai torcea, se oprise in fata casei unde locuia aceea silueta feminina. Oare de ce sunt eu acum aici? Asta ma intrebam si pana sa imi raspund, usa casei s-a deschis. Era o fosta colega de facultate. De aceea imi era cunoscuta fata ei. M-a poftit inauntru, mi-a spus povestea ei, am petrecut noaptea impreuna toti trei. Mama ei avea acelasi diagnostic ca si sotia mea. Cunosteam cum se va termina si nu vroiam ca Elena sa treaca singura prin aceasta povara. A doua zi era Ajunul Craciunului, linistea casei a fost strivita de soneria de la intrare. Era curierul. Am lasat-o pe ea sa deschida si asteptam sa ii vad expresia cand va deschide cadoul. Imaginea ei era angelica si m-am bucurat ca nu mi-a cerut detalii de unde am stiut. Era un nou inceput pentru mine, unul care de data aceasta va fi pentru eternitate.
Superblog 2012 – Etapa 5

Lasă un comentariu »

Giveaway – 3Suisses Romania

De la un timp am inceput sa prind gustul camasilor si de atunci incerc sa le aduc pe cele care imi plac. Desi vremea de afara nu mai tine cu ele, eu le astept cu inima deschisa in colectia mea. Cea care mi-a atras azi atentia este de la un giveaway. Este atat de frumoasa incat nu am putut sa nu imi incerc si eu sansa la ea. Poate poate trage ea la mine…

Lasă un comentariu »

Etapa 4. Prima carte citita de la Nemira

Undeva prin anul 1995 incepusem sa imi plimb pasii mici prin bibloteca scolii generale. Adoram mirosul cartilor vechii care se impletea cu mirosul cartilor noi. As fi stat in aceea incapere toata ziua si nu m-as fi plictist. Imi placea sa le sterg de praf, sa le asez la locul lor. Bibliotecara de acolo era o femeie mica de statura, cu proportii destul de mari, cu ochelarii in varful nasului, era extrem de amabila si te poftea sa citesti la una din cele 3 masute mititele din lemn masiv care tocmai fusesera lustruite. Atmosfera de acolo era una atat de calda, de primitoare, de imbietoare incat asteptam cu nerabdare sa revin in acea incapere mistica. Intotdeauna am fost mica de statura si imi placea sa stau in jurul cartilor si nu o data mi se spunea ca sunt soarece de biblioteca.
Cu siguranta mi-au picat multe carti de la Ed. Nemira in maini, dar niciodata nu eram atenta de la ce editura sunt. Bilioteca mea personala nu este mare. Ce carti imi reveneau mie, din diferite surse, le dadeam mai departe, sa se bucure de ele si alte persoane. Am foarte putine carti pe care le-am pastrat printre care si prima carte de la editura Nemira. Inainte sa va spun titlul, trebuie sa va spun ca mereu m-a fascinat asemanarea intre Bucuresti si Paris, eu fiind un copil din provincie. Cuvantul Paris intotdeauna m-a dus cu gandul pe bulevarde mari, pe culmi unde putini oameni ajung, sorbeam rezonanta sonora a acestui cuvant. In mintea mea era acolo „lumea buna”.
Mademoiselle Victorine” de Debra Finerman. Acest roman de dragoste m-a facut sa vad Parisul cu alti ochi, lumea buna pe care eu o vedeam acolo o inlocuisem in cateva zile cu o lume desfranata. Victorine era o orfana pe care doua matusi o aduc cu trenul la Paris si o arunca acolo la o varsta foarte frageda. „O sa-mi gasesc eu locul in lumea asta. O sa fac tot ce trebuie si n-o sa ma mai uit niciodata inapoi”. Balerinele de la Opera din Paris nu erau angajate acolo pentru talentul lor ci pentru frumusetea lor. Salariile mizere le suplimentau devenind amantele rasfatate ale bogatilor bancheri casatoriti. Victorine era una din ele.
Cu fiecare pagina pe care o citeam mi se darama cate un zid din gandurile mele in care se inaltase semet orasul Paris. Credeam ca acolo este o lume numai buna de pus la rana, inca din cele mai vechi timururi. Realizam doar faptul ca intr-un oras cu cat e mai mare, cu atat lumea este mai falsa si adevarate valori nu acolo se gasesc.
Acest roman mi-a daramat orice vis de adolescenta care se indragostise pentru prima data si credeam in sentimentele pure ale iubirii. Nici nu aveam cum altfel sa cred cand vedeam ca personajele mele din roman puteau pret mai mare pe nume, decat pe iubire. Pentru Victorine am varsat lacrimi, multe. Ma durea sa vad ca o femeie, tanara, este supusa de imprejurari (incepand cu familia ei) sa recururga la asa ceva pentru un trai mai bun. Primele lacrimi au udat paginile cartii cand am aflat ca viata ei ar fi fost altfel daca mama ei ar fi pastrat-o langa ea. Viata ei ar fi fost cu totul alta si pana la urma destinul este totul in viata. Inevitabil m-am gandit la mama mea si la multele sacrificii pe care le facuse pentru mine si pe care le consideram normale si lipsite de importanta. Un zid se daramase ceva mai devreme, dar altul mult mai rezistent se consolida in sufletul meu. Iubirea mea pentru parinti capata proporti foarte mari intr-un timp foarte scurt.
Placerea lecturii ma insotise de la primul rand pana la ultimul. Imi parea rau ca se termina aceasta carte, imi parea rau de Victorine ca avusese viata aceea dar raza sperantei incoltea in sufletul ei alegand sa ramana cu cel pe care il iubea, desi nu avea acea sustine financiara pe care o cautase ea.

Superblog 2012 – Etapa 4

Lasă un comentariu »